Când gândirea devine opțională

Ce a rămas cu mine din 2025

Anul acesta a fost un an interesant. Sincer, nu aș putea să-i pun o etichetă simplistă, de genul bun sau mai puțin bun, dar am certitudinea că a fost un an de progres. Un an plin cu de toate.

Încă nu sunt sigur de toate lucrurile pe care vreau să le iau cu mine mai departe, dar știu sigur că sunt câteva care s-au așezat foarte clar. Și, poate la fel de important, știu că sunt și lucruri de care m-am desprins definitiv.

De departe, cel mai mare impact asupra dezvoltării mele, pe toate planurile, l-a avut călătoria în Mongolia. Nu neapărat călătoria în sine, ci cele aproape zece luni care au precedat-o. Nu o să reiau toată povestea (am scris pe larg despre asta pe blog) însă impactul emoțional a fost profund. A fost genul de experiență care chiar dacă nu te schimbă într-o zi, însă te obligă să lucrezi, pas cu pas, la lucruri de care aparent, ții cu dinții.

Cred că a fost cea mai mare cantitate de anxietate resimțită constant, pe o perioadă atât de lungă, de până acum. Sigur că, acum la final, pot spune că a meritat dar dacă mă întrebai prin martie asta...mă tot întrebam cine m-a pus să fiu de acord să merg :)). Și a meritat, nu doar pentru că m-am văzut nevoit să mă împrietenesc mai mult cu propriul meu sistem nervos și să lucrez în terapie unele lucruri, ci pentru că am descoperit lucruri noi, nuanțe noi, pe care nu le știam despre mine. O altă dovadă a faptului că unele creșteri chiar dacă nu sunt spectaculoase, sunt definitive.

Am călătorit mult anul acesta. Foarte mult. Atât de mult încât, acum, la final, simt nevoia unei perioade mai lungi în care să stau acasă. Îmi place să călătoresc pentru că îmi lărgește orizonturile, pentru că descopăr alte culturi, oameni noi, emoții și experiențe care nu pot fi trăite din cărți sau de la distanță. Nu chiar totul se poate online :)

Nu o să fac acum o înșiruire de locuri sau de experiențe, dar dacă ar fi un singur lucru care mi-e clar după atâta plimbat și vizitat, este sentimentul de recunoștință. Recunoștința și iar recunoștință pentru faptul că m-am născut și trăiesc în Europa.

Da, Europa asta atât de hulită de unii și idealizată de alții, Europa cu toate defectele ei, este, pentru mine, de departe cel mai bun loc în care pot trăi astăzi. Am același fucking sentiment cu care mă întorc de fiecare dată după o călătorie pe un alt continent.

Și poate că nu e deloc întâmplător faptul că, în paralel cu toate aceste drumuri, anul acesta a fost și anul în care am citit mai multă istorie ca niciodată, chiar mai multă decât în 2024. Pentru că, atunci când începi să te miști mult prin lume, începi să vezi mai clar nu doar diferențele dintre culturi, dar mai ales tiparele care se repetă. În oameni, în societăți, în felul în care lucrurile se construiesc… dar (mai ales) și în felul în care se pierd.

În fotografia de mai jos este o selecție a cărților care mi-au plăcut cel mai mult din tot ce am citit anul acesta. Lipsește din poză jurnalul Reginei Maria, pe care l-am ascultat în format audiobook și care a fost o surpriză enormă pentru mine.

Spre rușinea mea, nu știam în atât de mare detaliu aportul și ce a reprezentat Regina Maria pentru România acelor ani. O surpriză care, pe măsură ce am continuat să citesc și să studiez, s-a transformat într-un amestec de admirație și revoltă. Puternică revoltă.

Revoltă pentru că realizez cât de multe dintre aceste lucruri nu le-am învățat în școală, și cred sincer că ar fi trebuit. Cred că e necesar, nu doar normal, să îi învățăm pe tinerii de azi și nu numai, istorie. Ca să înțelegem cine am fost, cum am ajuns aici și de ce anumite greșeli se repetă aproape obsesiv.

Din fiecare carte am luat lucruri extrem de utile, dar ar fi un articol mult prea lung dacă aș încerca să fac aici un rezumat al fiecăreia. Esența însă, cea pe care vreau nu doar să o iau cu mine mai departe, ci și să o transmit, este aceeași.

Mai ales în lumea în care trăim astăzi, cred că e nevoie mai mult ca niciodată să nu ne lăsăm educați de filmulețe de un minut de pe rețelele sociale.

Istoria ne arată că marile derapaje nu apar dintr-odată. Ele apar atunci când oamenii renunță să mai gândească în profunzime, când acceptă explicații simple pentru realități care sunt mult, mult mai complexe și mai ales, când emoția ajunge să înlocuiască analiza.

Un fir comun care apare în multe dintre aceste cărți, de la eșecul imperiilor până la degradarea instituțiilor moderne, este fix faptul că prăbușirea nu începe cu un mare rău, ea începe cu mici renunțări succesive la discernământ, responsabilitate și memorie.

Iar propaganda, sub orice formă ar apărea ea, e mult mai limitată ca funcționalitate asupra unor oameni educați să gândească critic. Ea funcționează doar acolo unde lipsesc contextul, răbdarea și (!!!) exercițiul gândirii.

Cred că există foarte multe cărți care ne-ar putea ajuta infinit mai bine să înțelegem lumea în care trăim și, poate mai important, să decidem încotro vrem să o ducem.

Și poate că tocmai aici apare una dintre marile mize ale vremurilor pe care le trăim. În era AI, din punctul meu de vedere, cel mai mare pericol nu este tehnologia în sine, ci riscul de a delega complet gândirea. De a nu mai scrie, de a nu mai formula idei, de a nu mai sta cu un gând suficient de mult încât să-l înțelegem cu adevărat.

Dacă nu mai citim și nu mai scriem, și nici nu mai formulăm idei, ce mai rămâne fundamental pentru creier? Ce mai antrenăm, în afară de reacții rapide și opinii care de cele mai multe ori sunt împrumutate?

Din acest motiv, spre finalul anului, am luat o altă decizie importantă pentru traiectoria mea: m-am înscris la una dintre școlile cele mai prestigioase din lume pentru formarea trainerilor în gândire critică. Dacă totul merge bine, peste vreo doi ani de studiu intens și niște examene riguroase, voi putea deveni trainer certificat în gândire critică.

Evident, că îmi doresc ca asta să fie un pas, așa cum îl văd eu, de responsabilitate, un alt mod de a contrinui, nu ca să mai adun eu un titlu. Și sper ca, prin munca mea, să pot folosi asta nu doar pentru mine, ci și pentru a impacta alți oameni din jurul meu.

Apropo de contribuție, 2025 a fost și anul în care am mai închis capitole rămase în aer. Am renunțat la ultimele proiecte în care eram încă angrenat, am refuzat propuneri de colaborare și am rămas cu focusul clar în Wiseleader, un proiect care îmi împlinește profund valoarea de contribuție și locul în care simt că pot aduce creștere reală în viețile antreprenorilor români, alături de partenera mea, Diana. Mă rog, cel puțin ale celor care își doresc să construiască un business care să le susțină viața, nu să le-o consume. :-)

Am mai intrat ca partener de creștere într-un business internațional, iar restul timpului și al energiei le investesc aproape integral în jurul misiunii sociale. Tot în urma experienței din Mongolia am luat și decizia de a scrie o carte, ceva ce am spus ani la rând că nu voi face niciodată. Un alt lucru despre care am spus asta :-)) (vezi de ce mă feresc să mai folosesc această expresie azi? :D)

În paralel, lucrez de aproape doi ani la lansarea primului meu business social. Tot lucrez la el :)) dar sper ca în 2026 să îl și lansăm, chiar dacă într-o formă imperfectă. A fost o temă și asta, să scap de acest perfecționism și de never good enough.

Și nu pot să închid bucla asta, fără să menționez (dacă mai era cazul), despre lucrurile care îmi aduc cea mai mare bucurie, și poate cel mai mult sens. Mesajele de genul celui de mai jos:

Este un mesaj primit înainte de Crăciun, de la o persoană căreia i-am donat o sumă mai mare de bani pentru a putea face o intervenție medicală urgentă pentru câinele ei. Un Amstaff superb de 7 ani, diagnosticat cu cancer într-o fază incipientă. Astăzi, câinele este deja spre vindecare. ❤️

Cred în continuare că, prin propriul exemplu, prin felul în care trăim și prin modelele de viață pe care le oferim, putem înclina puțin balanța. Poate nu mult, poate nu spectaculos. Dar suficient cât să inspirăm și alți oameni să ofere mai departe, să aibă mai multă grijă, să lase ceva mai bun în urma lor.

Pentru mine, asta înseamnă o viață trăită cu sens: sentimentul că nu doar am luat din lumea asta, ci că, trecând pe aici, am lăsat și ceva după mine. Că lumea, chiar și pe o bucățică infimă din tot universul ăsta imens, e puțin mai bună pentru că am trecut și eu prin ea.

Iar filosofia asta este una pe care îmi doresc să o dau mai departe.

Ca să închid, pentru că aș putea scrie mult mai mult despre toate lucrurile pe care le iau cu mine din 2025, aș spune că un lucru la fel de important ca educația este cercul de oameni cu care te înconjori. Nu doar partenerul sau partenera de viață, ci și oamenii cu care îți petreci timpul, sub orice formă.

Sunt profund recunoscător pentru acest cerc restrâns, dar extraordinar de valoros, de oameni cu care pot avea conversații care simt că mă cresc, cu care pot dezbate idei, cu care pot fi onest și autentic fără teama că se supără sau o iau personal și de la care învăț constant. Sau, cum spunea un prieten, “că putem schimba mesaje și la 3 dimineața, fără să ne simțim lezați că îl deranjăm pe celălalt. “

Vă doresc un 2026 cu sens, cu iubire, cu sănătate și cu toate lucrurile de care aveți nevoie pentru a trăi mai asumat, mai liniștit și mai împlinit.

Restul se așază.

La mulți ani!

David